19.11.2010

Scrisoare din urgenţa inimii

Scrisoarea compusa de Adrian Paunescu pe patul de moarte.

Dragii mei compatrioţi,(.....)Din reanimarea urgentă a inimii, parcă din centrul ei magnetic, mă descriu şi îi descriu pe toţi cei din jurul meu, sub această perspectivă, a bătăliei pentru salvarea inimii. N-am crezut niciodată, în mod serios, că mă ameninţă moartea. Dar văd, în prea multe ziare şi la prea multe televiziuni, aşezarea numelui meu între viaţă şi moarte. Şi nu pot să nu mă emoţionez. Chiar aşa?! Da, chiar aşa. Şi eu sunt unul dintre muritorii care nu-şi înţeleg condiţia, câtă vreme se mai răsfaţă cu aerul existenţei în care pluteşte, fără merite şi fără permis. Aflu din cuvinte risipite prin dialogurile despre mine că situaţia mea e gravă, că inima, că rinichii şi că ficatul... Nu era o simplă hachiţă a mea cantonarea în casă şi refuzul de a participa la petrecerile lumii. Sunt suferind.
Agresiunile din timpul vieţii n-au plecat din trupul de care s-au atins, ci continuă să-l chinuiască şi să-l subjuge. Am propriile mele dureri personale şi mă doare durerea cea mare a nefericitei mele ţări. Ziarul Adevărul a făcut gestul nobil de a aminti că tăierea pensiilor m-a afectat cumplit. Am decis că nu iau pensia tăiată. O restitui, aşa cum îmi vine, statului, iar eu îmi desăvârşesc drumurile prin iadul realităţii, ca să nu-mi moară copiii de foame. Mun­cesc de la 18 ani, dacă nu mai de mult. Bă­ieţii de bani gata ai anilor noştri şi-au băgat cuţitele în cuantumul pensiei mele totale şi mi-au dărâmat ultimul echilibru. Cum aş face să nu resimt dureros această ofensă? Indivizi putred de bogaţi iau măsura de-a ne ciopârţi nouă pensiile. Inima mea le resimte toate astea şi le dedică nefericiţilor care ne conduc şi ne ghilotinează drepturile. Datoriile mele faţă de casa în care trăiesc şi de familia mea sunt mult mai mari decât aş obţine, în mod natural, pe toate muncile mele. Probabil voi muri mai devreme şi organizaţiile de şacali vor putea profita, în deplină libertate, de banii care rămân după Adrian Păunescu.

O problemă au devenit medicamentele, atât pentru numărul lor în în­mulţire, cât şi pentru preţurile lor in­fernale. Eu suferinţele acestui or-ga­­nism al meu nu le-am făcut ascunzându-mă după soba bunicilor, acasă, ci în bătăliile de zi cu zi pe care le-am dat în ţară. Bolile le-am făcut atunci, me­dicamentele trebuie să le cumpăr acum. Dar nu mai puterea bănească de a le obţine, la preţuri acceptabile la starea mea financiară de astăzi. Monitoarele Secţiei de Reanimare de la cardiologia de urgenţă condusă de prof. dr Şerban Brădişteanu mă în­gână din când în când, văzându-şi de lectura stranie a organismelor care li se dau de citit. E mare lucru totuşi să mai existe oameni care te înţeleg şi te apără. Este nota cea mai înaltă a vie­ţii ca nişte mari specialişti în să­nă­tate să se aplece asupra ta, să te anali­ze­ze şi să-ţi spună ce ai de făcut. Ori­cât aş fi de trist, oricât aş fi de dispe­rat, oricât m-aş simţi de captiv în ma­şi­năriile electronice care-mi urmăresc tensiunea, respiraţia, funcţiile orga­nis­mului, glicemia, pH-ul şi, în ge­nere, toate funcţiile vitale, am dobândit convingerea că pot avea încredere în toate acestea, pentru că la pupitrele de comandă stau mari profesionişti, dedicaţi vieţii.

Mâncarea e fadă în spital. Te­le­foa­nele mobile mai degrabă nu merg, pentru că li se dă o undă să­ră­că­­cioa­să şi poate asta n-ar trebui să se petreacă în acest fel. A venit azi la mi­ne o femeie operată de dr Şerban Bră­­dişteanu. Punea toată puterea ei de convingere în fiecare cuvânt. Avea ne­­voie să restituie o parte din re­cu­noş­tinţă celui ce-o salvase. În secţia un­de sunt eu nu se poate intra. Ceea ce se întâmplă aici e prea grav ca să la­se loc circului sau băşcăliei. Noi vor­­bim dintre viaţă şi moarte. Şi n-avem totdeauna argumente să credem în viaţă şi să refuzăm orice com­pli­­citate cu moartea. Personal, n-am cre­zut că, de pe o stradă pe alta, dintr-o curte în alta, se poate ajunge la un duplex atât de încărcat de sem­ni­­ficaţii contrare: viaţa şi moartea. Şi, mai ales, nu mi-am închipuit că toa­tă această absurditate se va referi la mine. Parcă nu eram eu la nu­mă­ră­­toare. Dar mi-a intrat fiscul morţii în casă şi trebuie să-i plătesc tot ce i se cuvine.

Dacă voi reuşi - cu ajutorul ma­ri­­lor medici care mă înconjoară - să salvez această pâlpâitoare viaţă a mea, va trebui să rearanjez pri­o­ri­tă­ţi­le. Suferinţa retrogradează orgoliile. Pro­babil că-n noi rămân, la acest examen, numai structura omenească nes­chimbată, ideea pură, sentimen­te­le curate, disponibilitatea către omenie.

De-aici, dintr-un pat de spital din Secţia de Reanimare a inimii, de la Spitalul de Urgenţă, mi se lim­pe­zeş­te privirea către crâncenele noastre bătălii de fiecare zi, către fronturile noastre fără învingători, către uitarea de sine, care domină cu trufie lumea dată, o face imposibil de cuplat cu alte lumi, ne fugăreşte de dimineaţa până seara pe noi toţi, să nu cumva să ne găsim unii cu alţii şi să conlucrăm la salvarea omului. Din centrul inimii mele aduc salutul meu tuturor acestor electronici ascul­tă­toa­re, menite să ne avertizeze şi să ne ajute. Şi sper să nu fie nevoie şi de o operaţie pe inimă. Oricum, cărţile mele devin - prin suferinţa mea - tot mai valoroase şi mai căutate. Editorii au suficiente motive extraestetice să po­tenţeze textele. Iar eu sunt liniştit că mi-am văzut poporul sărind de partea mea şi iubindu-mă mai mult ca niciodată.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

LinkWithin